Orice problemă are rezolvare, mai puțin una…

flori-albeAveam 22 de ani și lucram pe vremea aceea la un restaurant.

O zi de muncă obișnuită, cu aceiași colegi glumeți și puși pe fapte mari, mai ales bucătarii, un pic de neatenție din partea unuia din ei și s-a lăsat cu un mic accident. Nimic grav. Un ajutor de bucătar a reușit să se taie la un deget cu un cuțit foarte bine ascuțit.

Când s-a întors de la spital unde a fost cusut și pansat, era alb la față și tot bombănea ceva greu de înțeles. L-am rugat să vorbească mai clar și să îmi spună de ce arată mai rău și mai afectat, acum că se îngrijise cineva de rana lui, decât atunci când a plecat spre urgențe.

Mi-a povestit că în timp ce aștepta pe un scaun, să intre la medic, a venit o ambulanță care a adus un jandarm cu o rană la cap și că l-a impresionat foarte mult ceea ce a văzut. Fiind sensibilă la suferința oamenilor, ascultând detaliile pe care mi le oferea, mi-a părut rău să aud de așa ceva, mai ales că înțelesesem că era vorba de un băiat tânăr.

Spre finalul programului meu de muncă primesc un telefon în care mi se spune că un fost coleg de-al meu de școală a murit datorită unei răni la cap, în urma împușcării în timpul serviciului la jandarmerie. Am încremenit în timp ce mi se învârteau gândurile și se făceau legăturile în mintea mea.

Am început să plâng și am plecat direct spre casă, povestindu-i mamei mele, tremurând, despre cele aflate. Nu îmi amintesc prea bine cum a aflat mama unde se află băiatul, cred că a dat câteva telefoane, dar știu că i-am spus că vreau să îl văd și să îi duc flori.

Totul e în ceață și îmi amintesc doar că mergeam pe stradă cu mama, țineam cu foarte mare grijă două flori albe în mână, îndreptându-mă spre casa mortuară.

Colegul meu, Adi, era un băiat înalt, frumos, cu o constituție atletică, un suflet curat și o inimă mare. De când am terminat liceul nu m-am mai văzut prea des cu el, deși stăteam în același cartier. Eu cu facultatea, el cu studiile lui, ne intersectam mai rar. Dar mă întâlneam des cu părinții lui și cu surorile lui mai mici care mereu mă întâmpinau cu un zâmbet. Cu una din ele mă mai întâlnesc și azi în Iași și ne zâmbim cu aceeași afecțiune.

Eu și Adi am avut din fragedă pruncie o legătură specială și cred că ne cunoșteam încă dinainte să ne naștem. Părinții noștri erau colegi de muncă în aceeași fabrică și cu siguranță mamele noastre s-a întâlnit pe când erau însărcinate, noi doi fiind născuți în același an. Întâmplător sau nu, eram amândoi botezați de aceeași nași. Locuind în același cartier, am fost colegi de grădiniță și chiar colegi de clasă în gimnaziu. Nașii noștri de botez făceau tot felul de remarci, mai în glumă, mai în serios, cum că noi ne vom căsători și ei ne vor fi și nași de cununie. Relația dintre mine și Adi însă era colegială și am avut mereu în el un protector la școală, manifestând o afecțiune frățească reciprocă.

Fiecare din noi și-a urmat propriul drum, am făcut studii diferite, în funcție de interesele pe care le aveam, dar din când în când ne mai vedeam și mai povesteam cu plăcere despre ceea ce am mai făcut și despre planuri de viitor.

Să nu mai văd zâmbete pe chipul surorilor lui care m-au întâmpinat cu o îmbrățișare plină de durere și ochii în lacrimi, să îi văd pe părinții lui, la fel de blânzi și binevoitori ca întotdeauna, dar înmărmuriți de durere, să nu mă mai uit la Adi în sus, el fiind cu un cap mai înalt decât mine, ci să-l văd întins îmbrăcat în uniforma de jandarm, a fost cumplit. Eram împietrită și nu îmi venea să cred. Nici nu știu prea sigur, dar cred și sper că mi-am prezentat condoleanțele. M-am dus lângă el și i-am așezat florile pe mâini, luându-mi rămas bun, deși nu îmi venea să cred că făceam asta, deși nu aș fi vrut vreodată să îî spun cuvinte de despărțire.

La un moment dat, tatăl lui ne-a povestit ce și cum s-a întâmplat, era în stare de șoc, la fel ca ceilalți membri ai familiei, iar cuvintele lui răsunau în mintea mea ca un ecou metalic. Am reținut tot ceea ce ne-a spus. Părea totul ireal și era nedrept tot ce auzeam, dar era realitatea crudă.

Cuvintele unui tată ce stătea, cu lacrimi în ochi, la căpătâiul băiatului lui de 22 de ani mi s-au întipărit pe suflet, cu durere, ca și când au fost scrise cu un fier încins: „Mereu să țineți minte copiii, că orice problemă are rezolvare. Mai puțin una. Moartea.”

Gustul amar al acestor cuvinte m-a învățat să caut mereu variante de a rezolva orice situație neplăcută ce îmi poate ieși în cale. Și nu doar o variantă, mai multe. Să mă concentrez pe a o alege pe cea mai bună sau măcar pe cea care îmi este la îndemână,  să o pun în aplicare și să rezolv problema. Pentru că acel tată avea dreptate și pentru că e nedrept ce s-a întâmplat în viața lui și a familiei lui.

Comunicarea și căutarea de resurse și ajutor pentru a îndrepta o situație sunt extrem de importante. Nu ne dăm bătuți, nu renunțăm la luptă, nu spunem nu se poate, nu ne plângem. Pentru că orice se poate și totul are o rezolvare. Cu o excepție…

 

Adi, te purtăm cu drag în suflet și în gând… Să te odihnești în pace și să ai liniște…

 

 

 

Sursa foto: https://bunele-maniere.com