Orice problemă are rezolvare, mai puțin una…

flori-albeAveam 22 de ani și lucram pe vremea aceea la un restaurant.

O zi de muncă obișnuită, cu aceiași colegi glumeți și puși pe fapte mari, mai ales bucătarii, un pic de neatenție din partea unuia din ei și s-a lăsat cu un mic accident. Nimic grav. Un ajutor de bucătar a reușit să se taie la un deget cu un cuțit foarte bine ascuțit.

Când s-a întors de la spital unde a fost cusut și pansat, era alb la față și tot bombănea ceva greu de înțeles. L-am rugat să vorbească mai clar și să îmi spună de ce arată mai rău și mai afectat, acum că se îngrijise cineva de rana lui, decât atunci când a plecat spre urgențe.

Mi-a povestit că în timp ce aștepta pe un scaun, să intre la medic, a venit o ambulanță care a adus un jandarm cu o rană la cap și că l-a impresionat foarte mult ceea ce a văzut. Fiind sensibilă la suferința oamenilor, ascultând detaliile pe care mi le oferea, mi-a părut rău să aud de așa ceva, mai ales că înțelesesem că era vorba de un băiat tânăr.

Spre finalul programului meu de muncă primesc un telefon în care mi se spune că un fost coleg de-al meu de școală a murit datorită unei răni la cap, în urma împușcării în timpul serviciului la jandarmerie. Am încremenit în timp ce mi se învârteau gândurile și se făceau legăturile în mintea mea.

Am început să plâng și am plecat direct spre casă, povestindu-i mamei mele, tremurând, despre cele aflate. Nu îmi amintesc prea bine cum a aflat mama unde se află băiatul, cred că a dat câteva telefoane, dar știu că i-am spus că vreau să îl văd și să îi duc flori.

Totul e în ceață și îmi amintesc doar că mergeam pe stradă cu mama, țineam cu foarte mare grijă două flori albe în mână, îndreptându-mă spre casa mortuară.

Colegul meu, Adi, era un băiat înalt, frumos, cu o constituție atletică, un suflet curat și o inimă mare. De când am terminat liceul nu m-am mai văzut prea des cu el, deși stăteam în același cartier. Eu cu facultatea, el cu studiile lui, ne intersectam mai rar. Dar mă întâlneam des cu părinții lui și cu surorile lui mai mici care mereu mă întâmpinau cu un zâmbet. Cu una din ele mă mai întâlnesc și azi în Iași și ne zâmbim cu aceeași afecțiune.

Eu și Adi am avut din fragedă pruncie o legătură specială și cred că ne cunoșteam încă dinainte să ne naștem. Părinții noștri erau colegi de muncă în aceeași fabrică și cu siguranță mamele noastre s-a întâlnit pe când erau însărcinate, noi doi fiind născuți în același an. Întâmplător sau nu, eram amândoi botezați de aceeași nași. Locuind în același cartier, am fost colegi de grădiniță și chiar colegi de clasă în gimnaziu. Nașii noștri de botez făceau tot felul de remarci, mai în glumă, mai în serios, cum că noi ne vom căsători și ei ne vor fi și nași de cununie. Relația dintre mine și Adi însă era colegială și am avut mereu în el un protector la școală, manifestând o afecțiune frățească reciprocă.

Fiecare din noi și-a urmat propriul drum, am făcut studii diferite, în funcție de interesele pe care le aveam, dar din când în când ne mai vedeam și mai povesteam cu plăcere despre ceea ce am mai făcut și despre planuri de viitor.

Să nu mai văd zâmbete pe chipul surorilor lui care m-au întâmpinat cu o îmbrățișare plină de durere și ochii în lacrimi, să îi văd pe părinții lui, la fel de blânzi și binevoitori ca întotdeauna, dar înmărmuriți de durere, să nu mă mai uit la Adi în sus, el fiind cu un cap mai înalt decât mine, ci să-l văd întins îmbrăcat în uniforma de jandarm, a fost cumplit. Eram împietrită și nu îmi venea să cred. Nici nu știu prea sigur, dar cred și sper că mi-am prezentat condoleanțele. M-am dus lângă el și i-am așezat florile pe mâini, luându-mi rămas bun, deși nu îmi venea să cred că făceam asta, deși nu aș fi vrut vreodată să îî spun cuvinte de despărțire.

La un moment dat, tatăl lui ne-a povestit ce și cum s-a întâmplat, era în stare de șoc, la fel ca ceilalți membri ai familiei, iar cuvintele lui răsunau în mintea mea ca un ecou metalic. Am reținut tot ceea ce ne-a spus. Părea totul ireal și era nedrept tot ce auzeam, dar era realitatea crudă.

Cuvintele unui tată ce stătea, cu lacrimi în ochi, la căpătâiul băiatului lui de 22 de ani mi s-au întipărit pe suflet, cu durere, ca și când au fost scrise cu un fier încins: „Mereu să țineți minte copiii, că orice problemă are rezolvare. Mai puțin una. Moartea.”

Gustul amar al acestor cuvinte m-a învățat să caut mereu variante de a rezolva orice situație neplăcută ce îmi poate ieși în cale. Și nu doar o variantă, mai multe. Să mă concentrez pe a o alege pe cea mai bună sau măcar pe cea care îmi este la îndemână,  să o pun în aplicare și să rezolv problema. Pentru că acel tată avea dreptate și pentru că e nedrept ce s-a întâmplat în viața lui și a familiei lui.

Comunicarea și căutarea de resurse și ajutor pentru a îndrepta o situație sunt extrem de importante. Nu ne dăm bătuți, nu renunțăm la luptă, nu spunem nu se poate, nu ne plângem. Pentru că orice se poate și totul are o rezolvare. Cu o excepție…

 

Adi, te purtăm cu drag în suflet și în gând… Să te odihnești în pace și să ai liniște…

 

 

 

Sursa foto: https://bunele-maniere.com

Balanța în derivă

x354-q80Vine câte un moment în viața omului, din vreme în vreme, când e bine să asculte acea voce care îi repetă în minte din nou și din nou: „Oprește-te! Nu e bine pentru tine ceea ce faci! Fă un pas în spate și analizează lucrurile din altă perspectivă! Alege un alt unghi din care să privești viața ta cu obiectivitate! Schimbă ceva, pentru că așa nu mai merge.”

Adevărul e că în ultima vreme, de vreo două săptămâni, sunt cam în derivă.

Am senzația că pierd ceva… că tot ce încerc să fac se mișcă greu… chiar și ceea ce e pozitiv în viața mea îmi stârnește lacrimi de tristețe amestecată cu recunoștință și cu teama de a nu pierde ceea ce e bun și frumos.

Sentimentul că am pierdut  înțelegerea unor oameni ce se declarau a-mi fi prieteni a făcut un click în mintea mea. Poate nici nu am avut vreodată parte de acea înțelegere decât la nivel declarativ.

Am constatat încă o dată că e bine să ții viața privată în… privat. Oricât de mult ai avea impresia că cei pe care îi consideri prieteni empatizează cu tine, e realmente imposibil să se pună în pielea ta și să înțeleagă tot conextul.

Am respirat adânc și am decis că e timpul pentru schimbare. Mai exact, am înțeles în sfârșit asta. Totul în jurul meu îmi arăta că e așa. Parcă destinul îmi scotea în cale săgeți imaginare, luminoase, care pâlpâiau și arătau spre situații care să mă determine să deschid ochii.

Eram într-o vreme mare fană a astrologiei și credeam în zodii. Acum cred în mine și în faptul că avem cu toții un destin și o cale. Cred cu tărie că totul se întâmplă cu un motiv.

Curios e faptul că îmi tot ajung la urechi informații care tot bat monedă pe cât de favorabilă este această perioadă pentru a face schimbări, pentru apariția unor oportunități de tot felul și cum se schimbă norocul în diverse contexte sociale, profesionale sau personale.

Am auzit o chestiune interesantă:  cum că Jupiter, numit și planeta norocului, a intrat pe 9 septembrie în zodia Balanței. Ce o mai fi însemnând și asta?

Aparent, treaba asta se întâmplă o dată la 12 ani. Și cică stă el Jupiter frumos și blând în zodia căreia îi aparțin până pe 10 octombrie 2017. Prin urmare, conform astrologilor, am la dispoziție aproximativ un an să iau decizii, să accept oportunități de toate felurile, să scot ce e mai bun din ele, în așa fel încât lucrurile să se așeze pe un făgaș mai frumos, mai cu folos, mai împlinitor pentru următorii ani. Poate pentru următorii 12, până la o nouă vizită a lui Jupiter. Și ceea ce știu sigur e că vreau și pot influența în bine și viețile celor dragi mie.

Cum spuneam, nu mai sunt o așa mare fană a astrologiei, dar parcă nu sună rău treaba asta cu schimbarea norocului. Și la urma urmei, dacă e benefică, e bine venită orice schimbare. Chiar dacă inițial e dificilă adaptarea la o nouă situație, așa cum se întâmplă de fiecare dată când părăsim zona de confort, pe parcurs lucrurile devin mai clare și satisfacția unui nou început e împlinitoare pentru minte și spirit.

Așadar, e timpul pentru acțiune, e momentul potrivit pentru a mă bucura de „alinierea planetelor” în favoarea mea.  E timpul pentru a transforma “C’ést la vie” în “La vie en rose”!

Sursa foto: pintrest.com

Viva FM – un radio pe frecvența inimii mele

Viva FM – un radio pe frecvența inimii mele

Știi cu siguranță că de ceva timp avem în Iași un nou post de radio. Viva FM Iași se aude în difuzoare de exact 2 luni și 10 zile pe 105 FM.

Am fost fan al acesei frecvențe chiar înainte de prima emisiune în direct. De ce? Pentru că am privilegiul de a fi prietenă cu două din vocile inconfundabile care se aud dimineața la radio: Andreea Ignat și Alina Cojocaru.

Împreună cu ele și cu o mână de femei fantastice îmbinăm utilul cu plăcutul, râsetele cu ședințele de planificări, scriem articole, transmitem bună dispoziție și energie pozitivă  și formăm un grup tonic și colorat, al cărei fondator este Andreea. Cred că v-ați dat seama că vorbesc despre blogul colectiv pe nume Belva.

De când mi-au spus Andreea și Alina, că vor începe fiecare din ele câte un proiect nou la cel mai proaspăt radio din Iași, am fost extrem de încântată. M-am bucurat foarte mult pentru ele și entuziasmul lor a fost molipsitor. Chiar dacă Alina Cojocaru este un om cu multă experiență în radio, iar Andreea Ignat e un om cu ani mulți de PR în spate, prin urmare sunt maestre în comunicare, le-am simțit emoțiile în glas la prima emisiune în direct. Emoțiile lor frumoase, specifice unui nou început, au fost constuctive. Pentru că prima zi de difuzare s-a auzit excelent din punctul meu de vedere, al ascultătorului. Partea frumoasă e că așa s-a menținut totul în fiecare zi: profesionist, cu muzică excelentă, cu subiecte diverse și de interes, cu voci calde, cu poftă de viață, cu mult haz și mai ales cu dedicare și implicare în comunitatea ieșeană.

Am stat pe frecvență toată ziua pe 16 mai și le-am ascultat pe ele și pe colegii lor, am savurat fiecare glumă, am înghițit în sec trăind emoție și am fost mereu cu gura până la urechi fiind mândră că am în viața mea asfel de oameni talentați.

Am încercat, în măsura în care mi-au permis activitățile de zi cu zi, să fiu însoțită de Viva FM peste tot: acasă, în mașină, la birou, iar încetul cu încetul a devenit singura frecvență pe care o am memorată pe toate aparatele. Chiar și noaptea, când mă aflu uneori la volan prin oraș, 105 FM e partenerul meu de drum.

Am reținut rapid numele tuturor emisiunilor și ale realizatorilor lor. Pentru că îi ascult zi de zi, am senzația că îi cunosc personal pe acești oameni și sesizez tipare ale modului de exprimare și ale glumelor lor. Fiecare are un farmec aparte și mă ține cu urechile ciulite indiferent de oră.

Totuși, întâmplător sau nu, emisiunea Viva Cafe se află pe intervalul meu orar în care sunt fidelă celor doi realizatori Andreea Ignat și Radu Căciulă. Când intră ei pe frecvență eu tocmai mi-am finalizat planificarea zilei și administrativele și mă așez la birou să lucrez. Pentru că cei doi îndeamnă la a savura, timp de trei ore de la 10 la 13, cafeaua împreună, mă determină să mai pregătesc o a doua ceașcă ce are cu totul altă aromă: de bună dispoziție, productivitate și entuziasm.

Andreea, deși foarte zâmbăreață la modul general, când intră în direct e serioasă. Are o voce blândă, calmă, care transmite încredere și profesionalism. Radu, la rândul lui un profesionist, are o voce puternică, sonoră și e foarte stăpân pe situație. Cei doi se completează reciproc, atmosfera se relaxează imediat după prima piesă din playlist și ușor, ușor vocile le devin degajate iar zâmbetele lor ajung la urechile noastre.

Ambii ne aduc informații interesante și proaspete din diferite arii de interes. Dacă Andreea e cea care ne spune mereu noutăți din cele mai nebănuite domenii, ca să știm, Radu e mai tehnic. El ne ține la curent cu noutățile din IT și e cel mai înfocat susținător al sportului ieșean.

În intervalul în care au în studio și la microfon câte un invitat, cei doi realizatori știu mereu ce să spună în așa fel încât să risipească emoțiile și să creeze o atmosferă plăcută.  Discuțiile mai iau uneori o turnură un pic sobră, iar atunci o pauză muzicală e binevenită pentru a se relaxa toată lumea.

Întrebările obiective și bine direcționate adresate invitatului zilei familiarizează ascultătorii cu domeniul din care acesta vine. Astfel se comunică mereu lucuri interesante de către oameni implicați în viața Iașului, oameni cu cariere frumoase, pasionați de munca lor și care doresc să contribuie la bunăstarea comunității din care fac parte. Iar din această categorie, zic eu, doar un ascultător, fac parte și cei doi realizatori ai emisiunii Viva Cafe, o emisiune pe sufletul meu, pe care o ascult cu mare drag zi de zi.

Acum că ți-am povestit o mică parte din ceea ce este Viva FM pentru mine, te invit să îți formezi o părere proprie. Setează frecvența radioului pe 105 FM sau intră pe vivafmiasi.ro, dă mai tare difuzoarele și „Trăiește-ți muzica”.

Sursă foto: http://abdqib94.blogspot.ro/

 

Duminică, de dimineață…

Duminică, de dimineață…

Cafeaua e prea fierbinte pentru o dimineață toridă de iulie.

O las pe măsuța din balcon să se mai răcorească și răsfoiesc prin gânduri amintidu-mi ce am mai visat năstrușnic noaptea trecută.

Chicotesc. Am visat că am plecat cu motorul. Eu eram pasagerul. Altcineva conducea. O senzație de eliberare, parcă zburam. A fost un vis cu spionaj, salvarea unui băiețel și a două fetițe gemene. Eram complicea lui, a posesorului de motor. I-am salvat pe acei copii de la o viață plină de lipsuri mareriale, dar mai ales emoționale. Le vom oferi ceva mai bun…

Mă ridic să scot capul pe fereastra balconului larg deschisă. Vântul bate ușor, suficient cât să îmi aducă pe față și în păr adieri răcoroase. Odată ce le simt închid ochii și zâmbesc savurând senzația rece.

Chiar dacă nu s-a răcit, mai gust din cafeaua plină de aromă pe care el o pregătește în fiecare dimineață cu conștiinciozitate. A luat în atribuțiile lui asta. De cu seară pune cafeaua și apa în cafetieră și setează ora la care să pornească,  în așa fel încât mirosul îmbietor să ne trezească din somn cu blândețea unei mângâieri.

Privesc forfota de duminică dimineața. Oameni matinali așteaptă autobuzul și tramvaiul în stații. Poate pleacă la piață. Poate într-o vizită. Poate au treabă sau pur și simplu pleacă într-o plimbare.

Două doamne mai în vârstă fac schimb de impresii pe trotuarul din fața blocului. Lângă ele se oprește o a treia, îmbrăcată bizar. E încălțată cu sandale, poartă pantaloni trei sferturi de vară și… o geacă ce pare a fi de iarnă, sau cel puțin impermeabilă. Cele două doamne nu schițează nici o grimasă sau vreun gest care să dea de înțeles că e ciudată îmbrăcămintea celei de-a treia. Or fi știind ele ceva…

O mamică a ieșit cu puiul ei la plimbare să ia aer. Un biciclist echipat corespunzător trece grăbit, pe bicicletă și își continuă antrenamentul. Câțiva vecini încarcă portbagajul unei mașini cu bagaje, se urcă și pleacă. Vacanță… Ei, mai e un pic și plecăm și noi în concediul mult așteptat.

Fiecare are treaba lui. Dar nu numai oamenii.

Și vântul are preocupări. A găsit o revistă publicitară a unui lanț de magazine, abandonată pe asfalt și o răsfoiește la rândul lui. Se oprește timp mai îndelungat la câte o pagină, de parcă i-a stârnit ceva interesul. Apoi frunzărește mai departe și cu o suflare mai puternică o aruncă mai încolo. El a văzut ce-l interesa. Să o mai răsfoiască și altcineva…

Câinii de la scara blocului de vis-a-vis stau lungiți la baza gardului viu, la umbră, cu spatele băgat în frunziș să le țină răcoare. Cred că au stat de veghe toată noaptea. Spiritul lor de paznici ai străzilor i-a ținut treji să nu le scape nici o mișcare în întunericul brăzdat de razele lunii și lumina slabă a felinarelor.

Un porumbel se plimbă pe betonul încins al parcării, singur. Merge încet și dă din cap sacadat odată cu fiecare pas pe care îl face. Parcă e un bătrânel ce se plimbă prin parc, pe alei, cu mâinile la spate. Se oprește câteva secunde lângă revista pe care vântul o răsfoiește acum pentru el, apoi își ia zborul. Poate a văzut o ofertă sau o promoție care îl interesa și a plecat la cumpărături…

Se lasă liniștea și nu mai mișcă decât vântul. Chiar și rândunelele, care de obicei zboară gălăgioase și grăbite printre blocuri, stau ascunse de soare în cuiburile lor.

Îmi iau cafeaua și merg în casă să o beau, la răcoare, răsfoind o revistă cu oferte de la supermarket. O abandonez pe un colț de masă, la fel ca vântul cel neliniștit, mă cuibăresc mai bine în fotoliul meu de la fereastră și deschid cartea începută ieri. E o vreme potrivită să mă pierd în paginile ei…  duminică, de dimineață…

Sursă foto: pintrest

 

Noroc sau gândire pozitivă?

ganduri, gandire pozitiva

De când mă știu m-am considerat o persoană norocoasă. Parțial pentru că cei din jurul meu au susținut asta în nenumărate rânduri, parțial pentru că am fost de multe ori în situații limită din care am ieșit ca prin urechile acului.

Totodată, cred că există o forță supranaturală care ne ghidează. Nu știu dacă mereu sau din când în când. Poate are pentru fiecare din noi câte o carte scrisă, sau un film, sau un destin – uneori cu durată mai lungă, alteori mai scurtă. Poate că există și acel înger păzitor care ne ferește de rele , cum spun bunicii noștri. Pe al meu mi-l imaginez de multe ori dându-și o palmă peste frunte, dând ochii peste cap, oftând și spunând: “Iar? Ce faci zăpăcito? Nu am și eu un pic de liniște?”

Am ales să cred în toate cele de mai sus combinate cu sensul pe care l-am dat expresiei “norocul și-l mai face omul și cu mâna lui”. Bineînțeles că sunt foarte importante deciziile pe care le iau și modul în care acționez. Dar cel mai mult cred că e vitală atitudinea.

Să exemplific un pic, pentru a mă înțelege mai bine:

Urmează să merg într-un loc banal cum ar fi la cumpărături pentru un obiect vestimentar de care am nevoie la o ocazie specială. Una este să plec de acasă cu gândul că voi găsi ceea ce caut, alta e să plec setată că merg degeaba, oricum nu găsesc nicodată nimic.

Am o programare la un medic sau urmează să mi se facă o intervenție chirurgicală. Una e să merg la medic înlemnită de frică și încordată, aștepând vești din cele mai proaste, pronosticuri care nu îmi dau prea multe șanse de supraviețuire (chiar dacă merg să mi se scoată o măsea, sau să repare medicul un organ lezat). Alta e să am încredere în mine, în șansa mea, în entitatea în care cred, în medic, în faptul că va fi bine și să îmi repet toate astea în gând.

În loc să anticipez negativ și să fac scenarii apocaliptice, pot alege varianta pozitivă. E mai benefic pentru psihic, îmi induc o stare de calm de care am nevoie, atrag energii bune de partea mea. Iar dacă totuși se întâmplă ca lucrurile să nu funcționeze la fel de bine pe cât am sperat, fiind mai calmă,  mai lucidă, pot analiza cu mai multă obiectivitate variantele pe care le am la dispoziție pentru a soluționa problema. Nu mă concentez pe problemă, ci pe soluții.

O cale de mijloc, pentru cei care cred că nu se regăsesc nici în tabăra optimiștilor, nici în cea a pesimiștilor, adică pentru realiști, ar fi să spere la ce-i mai bine, dar să se pregătească pentru ce e mai rău.

Cu zâmbete și gânduri bune, te îmbrățișez!

Irina

 

Sursă foto: garbo.ro

Început de aprilie

Început de aprilie

Îmi plac tare mult începuturile! De lună, de an, de săptămână, de zi, de carte, de desert, de ce-o fi!

Mă inspiră și îmi stârnesc acea curiozitate de copil, să văd ce mă așteaptă!

Îmi place să descopăr, dar nu să anticipez!

Senzația aceea de fresh start îmi dă putere!

Iar acest început de aprilie îmi dă un sentiment de armonie, că toate sunt la locul lor, că planetele s-au aliniat, că sunt în acel loc și moment din viața mea în care trebuie să fiu, că am lângă mine oamenii potriviți și că soarele strălucește mai cu spor, iar zâmbetul de pe fața mea înflorește!

Poate crezi că am luat-o razna sau că viața mea e roz bombon! Nici, nici!

Pur și simplu aleg să rezolv ce am de rezolvat, să găsesc și să pun în pactică soluțiile găsite pentru orice situație care ar putea să îmi întunece gândurile sau existența și aleg să fiu deschisă către tot ce are viața să îmi ofere!

Aleg să văd soarele de dincolo de nori și să pun filtre care să aducă multă culoare pe scena vieții mele! Mai adaug un stop de jovialitate, mai pun ceva umor, amestec și inspirație pe acolo, bucurii din lucruri și gesturi simple, iar sufletul se umple de frumos și devine generos să dăruiască și celorlalți din prea plinul ce îl inundă!

Te încurajez să îți deschizi ochii minții și inima, să respiri parfumul florilor de aprilie, să simți mângâierea soarelui de primăvară, să lași imaginația să se joace cu norii albi și pufoși de pe cer, să sărbătorești renașterea naturii, să te dezmorțești, să muști din viață și să o savurezi din plin!

Cu zâmbete și gânduri bune, te îmbrățișez!

Irina

 

Sursă foto: http://www.aprilcalendartemplates.tk/hello-april-quotes-2/

 

Teo’s Café Book Club – Meeting no.1

Teo’s Café Book Club – Meeting no.1

Relaxare la o cafea sau un ceai într-o companie plăcută, purtând conversații despre cărți. Sună bine? Ei află că o astfel combinație perfectă pentru răsfăț au gândit-o cei de la Teo’s Cafe, organizând un club de carte care să le poate numele și bineînțeles, amprenta. Sau mai bine zis – aroma!

Undeva pe la începutul lunii martie am dat din întâmplare peste anunțul lor în care invitau iubitorii de cafea și cărți să împărtășească aceste două preferințe într-un cadru organizat. Pe un formular de înscriere, pe lângă datele de contact, doritorii aveau posibilitatea de a spune ce genuri literare preferă, ce domenii sunt de interes pentru ei și chiar de a propune cărți pentru dezbaterile ce urmează.

De multă vreme îmi doream să intru într-un book club. Știam că există deja în Iași astfel de cluburi de carte, dar parcă nu aveam pornirea de a fi eu persoana nouă într-un grup deja format. Nu mică mi-a fost încântarea când am aflat de inițiativa celor de la Teo’s Cafe, a căror cafea o ador și o savurez mereu cu aceeași plăcere.  M-am înscris fără să stau pe gânduri și bine am făcut.

Evident că după cele multe înscrieri primite, organizatorii au programat și prima întâlnire dintre iubitorii de cafea și cărți (neapărat în ordinea asta) în cursul serii de ieri, cu scopul de a ne cunoaște între noi și de a stabili prima carte ce urmează să fie citită și discutată ulterior.

A fost o seară altfel decât mi-am imaginat, iar așteptările mi-au fost depășite. Ne-am întâlnit cu toții într-o locație simpatică și prietenoasă pe nume Red Pipes. Am găsit acolo oameni frumoși și deschiși, cu chef de socializare și de schimbat idei noi! După ce ne-am ales fiecare răsfățul pentru papilele gustative marca Teo’s Cafe, am trecut rapid la stabilirea cărții pentru următoarea noastră revedere, alegere care a decurs foarte ușor și votul final a revenit unui roman bestseller mondial, care a beneficiat și de ecranizare – Numele Trandafirului al scriitorului italian Umberto Eco.

A urmat apoi o joacă simpatică, având scopul de a ne determina să nu povestim cu persoane pe care deja le cunoșteam. De la masa la care ne aflam fiecare, nu s-a propus să ne mutăm la altă masă, aleasă aleatoriu și să intrăm în vorbă unii cu alții, să discutăm despre prima carte citită și despre cea mai recentă. Iar acest schimb de persoane cu care interacționam s-a făcut de vreo trei ori, astfel având posibilitatea să împărtășim idei și păreri cu cât mai mulți cititori și cafengii.

A fost tare interesant și plăcut și am avut ocazia să descopăr tipologii diferite de oameni: mai timizi, mai vorbăreți, mai tineri decât mine sau de vârstă apropiată celei pe care o am. Perferințele, cum era firesc,  au fost din cele mai diverse: de la cărți istorice, la fantasy și SF, de la parenting la cărți de specialitate, de la clasici la contemporani, un numitor comun fiind totuși dezvoltarea personală. M-am bucurat să constat interesul pentru această ultimă categorie, asta confirmându-mi că tinerii sunt interesați să investească în ei, să se descopere, să își îmbunătățească încrederea în sine și să deschidă noi căi de comunicare cu cei din jurul lor.

Eu nu am citit cartea propusă și m-am bucurat de alegerea făcută pentru că era pe lista mea de clasici TO READ. Știu că în 1986 a fost ecranizată, rolul principar revenindu-i marelui actor Shean Connery. Nici filmul nu l-am văzut, dar intenționez să fac asta după ce savurez cartea. Nu vreau să știu dinainte despre ce e vorba, așa că – fără spoilere, vă rog!

Următoarea întâlnire a membrilor Teo’s Cafe Book Club va avea loc în data de 28 aprilie 2016. Dealtfel, ultima zi de joi a fiecărei luni va fi dedicată acestui club. Iar pentru că ideea de comunitate face parte din crezul lor, au creat și un grup pe Facebook. Este public , are deja mulți membri și cu siguranță așteaptă cu drag pe oricine dorește să se alăture.

Dacă te pasionează cafeaua și cărțile, îți permite timpul și ți-ar plăcea să faci schimb de opinii despre ceea ce ai citit, te încurajez să vii la Teo’s Cafe Book Club, un loc plin de oameni frumoși și arome îmbietoare!

Cu zâmbete și gânduri bune, te îmbrățișez!

Irina

 

Surse foto din colaj: arhiva personală și

https://www.facebook.com/TeosCafe/?fref=ts

https://www.facebook.com/redpipes/